Istoria plantelor ornamentale

     Plantele folosite pentru ornarea interioarelor, a spatiilor cu posibilitati de incalzire iarna, nu formeaza un grup omogen. Ele apartin unui mare numar de familii botanice si sunt, in majoritate originare din zonele calde ale globului. Exista astazi numeroase scrieri si documente arheologice care atesta existenta plantelor decorative de camera inca de la popoarele antice.    Ele erau foarte pretuite, si de multe ori ridicate la rangul de simbol al divinitatii.

     Cu peste 5000 de ani in urma, chinezii cultivau azaleea si alte plante decorative in ghivece sau in alte tipuri de vase, si cu acestea infrumusetau palatele. Posibilitatea de a cultiva astfel de plante era considerat un lux si era considerat un insemn al celor bogati.

      In Japonia era creata o atmosfera mistica in jurul unor plante ornamentale, precum palmierul numit kan-non-cizu, considerat a fi al zeitei sau printesei luminii, statut de care se bucura si azi. Aceiasi arbusti cu coroana artistic taiata erau prezenti si in faimoasele gradini suspendate ale Semiramidei din Babilon. Solomon, rege al Israelului, proverbial prin intelepciunea sa, a fost si un talentat si iscusit grdinar. El a cerut ca una din salile Marelui      Templu din Ierusalim sa fie decorata cu plante. El cultiva o mare varietate de plante si cunostea tehnica inmultirii prin butasi a multora dintre ele.

      Una dintre cele mai vechi imagini cu plante in ghivece este un basorelief din templul de la Deir el Bahri de langa Teba, construit in timpul reginei Hatshepsut (1490-1468 i.e.n) a Egiptului Antic. Plantele erau aduse din Africa de Est.

      Indienii acordau si ei importanta cuvenita plantelor ornamentale. Legea hindusa prevedea pedepse aspre pentru cei care incalcau privilegiul aristocratic de a cultiva anumite flori, printre care se numarau si orhideele. Ofensa era uneori considerata o grava crima si era pedepsita pe masura.

       In Grecia Antica plantele ornamentale erau asociate dupa reguli extrem de elaborate, pentru fiecare dintre ele folosindu-se diferite tipuri de recipiente. Aceasta grupare de plante in ghivece a ramas o traditie ce se pastreaza si astazi la decorarea ferestrelor, scarilor si gradinilor interioare in tarile mediteraneene.

       Romanii se ocupau si ei cu cultura plantelor in ghivece, pentru a compensa spatiul limitat rezervat gradinilor. Ei construiesc pentru prima data asa numitele "viridarii", adica locuri cu verdeata, deseori amplasate pe acoperisurile caselor. Acest obicei s-a extins in multe dintre tarile Imperiului. Ostenii, negustorii, calatoriii duceau sau aduceau cu ei nenumarate plante utilizate si in alte scopuri. Asa incepe de fapt adevarata cruciada a speciilor care reusesc sa se adapteze in locuri, ce ofereau conditii cu totul diferite fata de conditiile lor de bastina. Mai tarziu, ambasadorii si misionarii crestini vor fi cei care vor contribui in mod esential la transferul de plante pe intregul glob.

        In Europa evului mediu, calugarii erau principalii cultivatori si cercetatori ai tainelor plantelor si ale insusirilor lor tamaduitoare si culinare. Valoarea ornamentala ii interesa mai putin. Se poate spune ca in aceasta etapa istorica se inregistreaza un regres.

        Renasterea in arta si cultura europena reprezinta si revirimentul plantelor decorative. In aceasta perioada sunt redescoperite multe dintre splendorile antichitatii. Are loc o reinviere a artei utilizarii plantelor in scop deorativ. Mirtul, iedera si multe alte plante arbustive si agataoare impodobesc gradinile si locuintele caselor regale si aristocratice.

         Gustul pentru plantele rare si exotice creste odata cu noile descoperiri geografice.    Descoperitorii si exploratorii Lumii Noi aduc cu ei la intoarcere, pe langa celelalte bogatii, multe plante pe cat de deosebite, pe atat de interesante. Cu timpul sunt organizate adevarate expeditii de catre cautatorii de raritati. Multe dintre acestea s-au dovedit a fi adevarate dezastre, ajungandu-se pana la distrugerea unor adevarate comori vegetale care au cazut victima nesabuintei omului, in goana sa dupa castig.

       Doua dintre marile probleme ale transferului de plante din mediul lor natural in casele si gradinile europene, erau supravietuirea plantelor in timpul transportului si perpetuarea lor in noile conditii ce li se ofereau. Putine dintre plantele urcate pe vapor reuseau sa ajunga la destinatie intregi.

        In acest sens, o mare descoperire este reprezentata de asa numita "cutie a lui Ward", inventata de catre horticultorul englez Nathaniel Ward, in 1834. Despre ce este vorba? El a construit o cutie cu geamuri, ca o mica sera portativa, in care era posibila cultivarea plantelor pe un substrat de muschi usor umezit sau pe alt substrat, ele reciclandu-si propria umezeala prin procesul de transpiratie. In astfel de cutii au fost transportate cu succes multe orhidee, desi uneori plantele mai putrezeau. Cutiile lui Ward au creat premizele gradinilor miniaturale, cu plante tropicale in boluri de sticla.

           

       Cu privire la aflarea secretelor plantelor scoase si deportate si situl natural, o istorie dintre cele mai interesante, ne-o ofera orhideele. Semintele de orhidee sunt foarte mici, fara tesut nutritiv, incapabile sa germineze in conditii obisnuite. Pana la sfarsitul secolului XIX, germinarea semintelor de orhidee era o enig    ma. Si aceasta pana cand francezul Noel Bernard, vede, in anul 1899, la baza unei plante de orhidee cateva plantute, pe care, cu ajutorul microscopului, observa numeroase fragmente miceliene ale unei ciuperci. Asa descopera ca semintele de orhidee nu germineaza decat in asociere cu ciuperca existenta in pamantul plantei mama. Acesta este de fapt punctul de plecare al semanaturilor facute "in vitro" pe substrat nutritiv. Intrucat N.Bernard moare foarte tanar, lucrarile sale sunt continuate de un american, Knudson, care obtine primle plante asimbiotice prin seminte de orhidee.

        Cu anul 1960 incepe o noua era a inmultirii plantelor "in vitro", obtinandu-se milioane de urmasi identici cu planta mama, fara sa se apeleze la seminte, ci la alte parti ale plantei.      Intemeietorul ei este Georges Morel.

        Odata cu aparitia unei game mari de plante si cunoasterea posibilitatilor de cultivare cu succes, cultivarea plantelor de apartament a devenit una dintre pasiunile cele mai raspandite.  Daca mai inainte cultivarea speciilor aduse din zone indepartate era apanajul exclusiv al celor bogati, ea a devenit accesibila tuturor.