Cand dragostea ne transforma in monstri

Pentru tine, dragul meu ...

Un titlu usor exagerat prin care insa imi doresc sa atrag atentia asupra modului in care dezamagirile ne pot modifica personalitatea.
Dezamagirea, un sentiment cu care ne familiarizam inca din copilarie in momentul in care ne sunt interzise anumite lucruri, parintii uita ceva ce este important pentru noi. La varstele fragede toate acestea sunt sterse cu buretele din constiinta noastra in momentul obtinerii a ceea ce ne multumeste. Odata cu inaintarea in varsta, acest sentiment isi pune amprenta tot mai pregnant in constiinta fiecaruia, avand efecte negative asupra noastra.
Suntem oameni. Iubim, gresim, uitam ce ne dorim cu adevarat si din nou, ne lovim de acest sentiment... dezamagirea.

Se incheie o relatie. Ramanem cu un gust amar, cu regrete. La nivel psihic se declanseaza o serie de mecanisme de aparare: nu mai suntem dispusi sa incercam, ne inchidem in noi, nu mai aveam incredere in oameni. Traim cu frica de a nu fi raniti din nou. Ne abandonam si incetam sa mai comunicam cu prietenii, sub pretextul ca nu ne-ar putea intelege. Punem o bariera intre noi si restul lumii. Ajungem sa ne indepartam treptat de lumea reala. Traim o rutina ce ne apasa din ce in ce mai mult.
Rememoram o gramada de lucruri pe care poate nu le-am inteles la momentul potrivit si carora acum le acordam o multitudine de intelesuri. Ne jucam cu vorbele, orice spunem poate lua pentru noi un alt sens de fiecare data. Apare regretul ca nu am facut tot ce am fi putut. Ne punem tot felul de intrebari si incercam sa creem scenarii, sa ne imaginam ce s-ar fi intamplat daca lucrurile s-ar fi desfasurat cu totul altfel. Apar astfel tot felul de complexe, sentimentul de ratare, imaginea si stima de sine se reduc considerabil, pana la sentimentul de inutilitate.

Ajungem sa ne uitam in oglinda, sa ne analizam comportamentele si actiunile si sa ne dam seama ca nu mai suntem noi, ca toate acestea nu ne caracterizeaza.
Ajungand sa nu ne mai pese de noi, ranim mai departe, cateodata fara sa ne dam seama, asa cum si noi am fost raniti.
Devenim, asa cum am incercat sa sugerez si in titlu, monstri. Incet incet toate aceste lucruri devin un mod de viata.
Nu mai vedem dincolo de aceste garduri pe care le-am ridicat in jurul nostru.

Personal, imi place sa cred, ca vine totusi o dimineata, in care ne trezim cu un sentiment de bine, ca dupa boala, plini de speranta si de dorinta de a o lua de la capat. Pentru ca acest lucru sa se intample, trebuie sa ne oprim si ne amintim ce anume ne doream odata cu adevarat. Pentru ca suntem oameni, fiinte care spre deosebire de animale, avem avantajul de a rationa, de a discerne.
Si trebuie sa ne punem problema daca e intodeauna bine sa gandim cu inima.
Multi vor raspunde afirmativ, insa o clipa de luciditate ne poate readuce cu picioarele pe pamant. Este bine sa iubim, este frumos sa pastram pentru totdeauna momentele frumoase prin care am trecut alaturi de o persoana  speciala, este normal sa suferim si este folositor si important sa invatam din greselile facute.
Credeti ca sunteti pregatiti pentru o noua  incercare?!